..așteptând

          Marți dimineață. În jur de ora 10 cred..
Mă trezesc, nu prea bine dispusă și cu un chef nebun de ceartă ! Dar cu cine să te cerți când nimeni nu te  bagă în seamă la ora aceea.. Mă conformez totuși acestui ultim fapt împlinit și mă afund tot mai tare în perna ce mi-a fost prietenă întreaga noapte. O lumină orbitoare îmi deranjează ochii. Îmi arunc privirea spre fereastră. Mă ridic. Urmăream cu nedumerire câteva păsări ce se jucau în copacii din grădină. La un moment dat  îmi dau seama că sunt trează cu adevărat. Nu îți  pot explica în amănunte ce senzație m-a cuprins în clipa următoare. 
          Am pus niște haine pe mine și am coborât. În bucătărie, am fost surprinsă; plutea în aer o atmosferă caldă și prietenoasă. Tata citea ziarul, spunea că este o sursă inspirată de informare, pe când mama își sorbea grijulie cafeaua cu mult lapte. Mi-am adus aminte atunci de o scenă dintr-un film.. nu mai știu exact cum se numea. 
          Îmi continui drumul ca și cum aș avea un scop precis și mă văd ajunsă imediat în grădină. Am simțit un blând fior de frig, după care o avalanșă de aer cald și parfum. Era o dimineață încântătoare, iar eu, morocănoasă cu ceva timp în urmă, eram melancolică și fericită..
          Dar ce folos că eu, o adolescentă ca oricare alta așteptam ceva anume. Îmi doream un neprevăzut care să rupă barierele monotoniei ce mă corupe zi de zi.. Îmi imaginam un motiv serios de ceartă, de veselie, de plâns.. de ceva ! Ceva ce să nu fie cum a mai fost până atunci.Așteptam.. 

Something about..

   „Într-o zi, un tânăr trece pe o stradă, atinge cu cotul o femeie, o privește, întoarce capul după ea și merge mai departe. N-o cunoaște pe această femeie, ea are parte de plăceri, necazuri, iubiri în care el nu o ocupă niciun loc. El nu există pentru ea, și poate dacă i s-ar adesa, ea și-ar bate joc de el. Trec săptămâni, luni, ani, și deodată logica hazardului îi aduce din nou față în față. Femeia devine amanta acelui bărbat și se îndrăgostește de el. Cum?, din ce motiv ?, existențele lor nu mai fac decât una singură; de-abia s-a încropit intimitatea lor, că lor li se pare că aceasta a existat dintotdeauna, așa că tot ce a mai fost înainte se șterge din memoria celor doi amanți. Trebuie să recunoaștem că e ciudat.”  

Dama cu camelii

Alexandre Dumas-fiul

        Personal, cartea aceasta chiar m-a impresionat și mi-a captivat atenția încă de la început. Povestea de dragoste dintre cei doi tineri este presărată cu momente de suspans și plăcere. Finalul trist are un efect formidabil. Nu mi s-a părut o carte siropoasă care te face să te saturi de atat de multă iubire. Sunt sigură  că cei care au citit cartea sunt de aceeași părere cu mine, iar pentru cine nu a început încă, spor ! 

..fă`ți timp

   Ghici ce am făcut astăzi.. M-am plimbat. Da, m-am plimbat prin ploaie. Mergeam singură de-a lungul unei alei. Treceau pe lângă mine tineri și bătrâni, pioni parcă pe tabla mea de șah. Priveam cu câtă preocupare se pierdeau printre alte „piese”. Încercam parcă să le citesc în ochi povestea. Voiam să le descifrez preocupările, bucuriile și pretențiile. 
   A trecut o bătrână. Pe chipul ei se citea căldură, blândețe. Timpul și-a lăsat tandru amprenta pe acea ființă, însă o dădeau de gol ochii.Tineri,prietenoși.. credeam că îi cunosc demult. 
   Mi-a atras apoi atenția o fetiță. I-aș fi dat în jur de 4-5 anișori. Era îmbrăcată cu o pelerină de ploaie roz și purta o pălărioasa foarte simpatică. Într-o mână avea o umbreluță, iar în alta.. nu îmi amintesc exact. Avea părul blond; am observat câteva șuvițe rebele. Îmi imaginez că avea ochii albaștrii. Așa mi-ar fi plăcut. Mi-am dat seama că era singurică. Mă întrebam ce face un îngeraș ca ea singură pe alee. La un moment dat am observat că fetița a început să alerge. Mama ei o aștepta cu brațele deschise cu câțiva metrii mai departe. Atât de mult mi-a plăcut să observ fericirea și siguranța de pe chipul firav al fetiței. 
   Înaintam cu pași greoi și nesiguri. Eram obosită și plictisită de moarte de aceeași monotonie ce nu încetează să mă corupă zi de zi.. Am privit pentru o clipă cerul. Parcă îmi era oglindă. Era posomorât, trist.. Două clipe mai târziu am simțit câțiva picuri rătăciți. Începea să plouă. Mi-am deschis umbrela  mică și colorată și ascultam cântecul stropilor de ploaie ce se loveau de ea.Mi-am dat seama că ploaia este ca un zgomot de tocuri ce anunță sosirea verii.Am trecut pe sub ramurile ude ale unui copac. Parfumul proaspăt al florilor mi-a umplut ființa de plăcere și răsfăț. Mă simțeam fericită. Știi care a fost primul lucru la care m-am gândit în acele momente? La prietenii mei. Îmi doream să pot împărți cu ei acele clipe..
     După câteva minute de hoinărit aiurea,aveam senzația că am ajuns la destinație. Nu îmi dau seama dacă voiam de la început să ajung acolo; știu doar că m-am simțit bine ajungând. În drum spre casă mă gândeam de ce nu avem timp să ne plimbăm mai des.. 

Miss you sunshine..

Mi-e dor.
Mi-e dor de tine, rază de soare. Mi-e dor de diminețile în care mă trezea atingerea ta caldă. Mai simt și acum  lumina ce se furișa pe fereastră până la mine.. Îmi era cald, îmi era bine..
Te știam acolo. Știam că voi ieși afară și mă vei îmbrățișa la fel cum făceai demult. Puneai în valoarea frumusețea celor ce ne înconjoară. Conturai și cele mai mici detalii;  știai cum să faci din defecte, calități și din rău făceai întotdeauna bine. Îmi lipsești, rază de soare..
Acum, oriunde mă uit nu văd decât absența ta. E trist; toți norii îți plâng plecarea. Doar umbra zilelor însorite mai cutreieră acum prin gândurile mele..
Te ascunzi. Ești acolo unde știi că nu te vom găsi vreodată.
Acum aștept. Aștept să mă trezesc și tu să fii deja acolo.
La revedere, rază de soare...

Încotro ?

Trece. Trece timpul..

       Dar încotro ne îndreptăm cu pași grăbiți oră de oră, zi de zi.. ?Încotro alergăm buimaci de somn și mereu călăuziți de curiozitate? Încotro alegem să ne îndreptăm privirea ? Spre cer? Spre soare? Spre depărtare..
       Niciodată destul încât să îți ajungă, mereu atunci când nu îi simți lipsa, mai aproape decât pare și niciodată la fel, timpul nu poate fi oprit ! De câte ori nu am simțit o dorință sfâșâitoare de a da timpul înapoi.. De câte ori nu am vrut să treacă mai repede, în așteptarea celui drag.. De câte ori nu a fost de ajuns?   De prea multe și mult prea puține..

        Ceea ce nu înțeleg este de ce nu conștientizăm valoarea timpului !  De ce nu avem puterea de a-l prețui !? De a-i simți căldura atunci când îl avem aproape, de a-i descifra tainele atunci când ne oferă indicii..

Prea târziu.. 

this is supposed to be spring ?

Plouă.

Mi-e frig și simt parcă o răceală înfiorătoare în toată ființa mea. 

Mă cutremur. Mă cutremur în fața puterii naturii. 

Plouă. 

Plouă de parcă ar fi ultima ploaie. Plouă de parcă nu ar mai fi plouat așa. Plouă..

Privesc stropii de apă cum se prelig din cer. Cad.. Cad de parcă ar cădea într-un gol  pustiu.. Cad.

Ce mult îmi plac ploile. Ce mult îmi plac stropii de apă care străpung parcă totul în jur. Dar nu ! Nu este nimic mai firav și.. mai plăcut decât stropii de ploaie.

Imi place ploaia. Iubesc fiorul ce îmi străpunge sentimentele. Totul e mai curat, cand plouă. Natura e așa cum vrea să fie, când plouă. Nu te poți ascunde, decât când plouă..

Atât de neașteptată e ploaia primăvara.. 

Îmi place să plouă. Să plouă dimineața, iar apoi să răsară soarele. Îmi place să îmi amintesc de zilele însorite atunci când plouă. Îmi place ploaia. Stropii de ploaie, adierea proaspătă, sclipirea apei.. Îmi place să mă joc în ploaie. Îmi place să dansez în ploaie. 

Îmi place să mă prefac, că nu mă vede nimeni atunci când plouă. Mă joc cu stropii de ploaie. Alerg în ploaie.. Iubesc ploaia ! 

Marionete !?

 Uneori  viața mă duce cu gândul la o lungă și neașteptată  piesă de teatru. Una în care joci rolul pe care ți-l dorești. Un rol care te definește ca persoană, care îți oferă un contur. Dar dacă îl tranformăm într-un rol care nu ne este familiar.. Dacă dintr-o singură scenă nu ne mai recunoaștem ? Am putea să uităm ce urmează, să dăm uitării ce a fost.. sau ce „am” fost. Ar trebui să fim noi. Noi, cu defecte și calități. Noi cei pe care ni-i dorim. Pe care îi iubim și-i respectăm. Surprinzători. Să audă cei din jur, nu ceea ce vor de la noi, ci ceea ce avem de spus ! De ce să purtăm  aceleași costume, aceeași personalitate ? Să fim la fel ca ei. Ar trebui să fim altfel. Un „altfel”  care ne face fericiți, îmbrăcați în propria persoană. Îm imperfecțiunea noastră suntem mai buni decât credem..

                Culori. Fericiri. Pasiuni. Ceea ce ne dă un scop. Aplauze.. Până la finalul „spectacolului” vom da ce este mai bun din noi ! Vom uimi și impresiona de la un act, la altul. 

! Click and Enjoy !

Cuvinte

       .Cuvinte ce îți pot face ziua mai bună. Cuvinte ce te duc mai aproape de cel de lângă tine. Cuvinte ce înveselesc chiar și o mascotă de praf.  Cuvinte ce pot obține o lacrimă chiar și din partea unei flori. Cuvinte ce ar putea supăra și curcubeul. Cuvinte ce te fac mai bun ! 
           Sunt cuvinte și cuvinte. Precum este alb și negru, eu și tu, rău și bine. 
Este alegerea ta ce alegi. Responsabilitate. Trebuie să trăiești cu această decizie zi de zi. Crede-mă ! 
           Ce ar fi viața fără cuvinte ? Probabil o mimică absolută și infinită. Mereu și mereu..

Amintește-ți !

         Amintește-ți ! Amintește-ți cum râdeai, cum alergai, cum zâmbeai fiecărei raze de soare, cum iubeai fiecare dimineată de vară și cum trăiai fiecare emoție parcă cu un alt suflet.. un suflet de copil. Amintește-ți cum îți doreai totul, iar apoi nimic. Amintește-ți cum îl iubeai ascuns, absent și totuși cu o trăire absurdă. Îl iubeai numai pentru tine, acolo, în imaginația ta.  Amintește-ți cum îți era dor.. dor de mare, de vânt, de ele, de tot. Amintește-ți cum plângeai. Plângeai de fericire, furie, tristeșe, ..dor ! Amintește-ți cum îndrăzneai să spui ceea ce simți, ce vrei,  ce urăști, ceea ce te făcea să trăiești.  Amintește-ți cât de mult te bucurai atunci când ceva era exact așa cum voiai tu! Amintește-ți cât de mult îți lipseau prietenii, hiturile, neașteptatul. Amintește-ți că trăiai o infinitate de sentimente numai într-o îmbrățișare, un sărut, o atingere. Amintește-ți cât de mult îl doreai numai pentru tine. Amintește-ți că nu erai singură. Amintește-ți ce mult însemnau pentru tine nopțile , ploile de primăvară, plimbările ..totul. Amintește-ți cum era, cum ești.. amintește-ți măcar o clipă de ceea ce îți pasă cu adevărat, amintește-ți de tine !

Nu mai zbor..

Impulsuri ? Atât de multe ! E inutil totusți să pretind că sunt ceea ce vreau defapt să fiu. Groaznicele gânduri cum că aș putea fi înlocuittă într-o clipă doar de o mascotă prăfuită de imaginea unui ghetou mă înnebunește. Și vreau să las deoparte toate amănuntele vieții. Să fiu singură măcar o clipă..

                Mă imaginez adesea pe o plajă de nuanță gri. Aud glasul rece al valurilor calme și simt nisipul de sub picioare. Sunt confuză și nu mai disting viața de moarte.

                Dacă mi s-ar opri dintr-o dată răsuflarea, iar răcoarea unei dimineți târzii mi-ar cuprinde corpul ? Cui i-aș lipsi oare? Strazilor pe care le colind adesea cu o copilărie ascunsă în spatele fericirii  absurde ? Sau poate stelelor ce le povesteam în fiecare seară?

                Visare absolută ! Secret. Doar eu și cu mine. Am rămas cu același bagaj de gânduri obscure, cuvinte dure, regrete și amar.

                Farse. Degete arse într-un joc de falsă idee. Sunete aruncate în neștire pe fereastră lovesc încă o dată persoane nevinovate.

                                                                         Nu mai zbor..       

Așa ?

Luni. Era în jur de ora 19:00. La școală. Ora de franceză. Eram obosită și ușor plictisită. Nu vorbeam mai deloc și dacă mă cunoști, îți dai seama că ceva nu este în regulă. Deobicei vorbesc mult, din câte spun cei din jurul meu. Evident gândul îmi era departe.. foarte departe. Pe la sfârșitul orei îmi dau seama că primim temă. Iau repede un pix și îmi notez : "Autocaracterizare"..

                În drum spre casă, uimitor de tăcută, mă tot gândeam cum aș putea să mă descriu, dacă eu nici măcar nu mă înțeleg prea bine uneori.

                Ajunsă acasă, mă opresc în fața oglinzii și-mi spun: "Descrie ce vezi! ". Destul de înaltă, slăbuță, îmbrăcată destul de asortat în banalii jeansi, tricou și teniși, bineînțeles. Tipic mie ! Urc privirea ușor și îmi atrag atenția ochii ilegal de mari, de un verde destul de enervant și gene puțin cam lungi. Breton ciufulit și păr destul de drept pentru ora respectivă. Doar nu plouase în ziua aceea.

                Plictisită, urc în camera mea, deschid calculatorul și pornesc muzica, așa cum fac deobicei. Apoi mă retrag discretă pe canapeaua plină de pernuțe mici și colorate, cu caietul și pixul în mână.

                Cu ochii pierduți la pozele cu mine și cu prietenii mei de pe pereți, îmi vin niște idei. Scriu: "Mi-am dat seama că.." Șterg. Probabil îmi uit ideea. Încerc din nou: "Pot spune că iubesc muzica. Da ! Iubesc muzica. O zi fără versuri de fredonat și mă simt complet pierdută. Enervantă și irascibilă!

                Și ce ar însemna viața fără prieteni ? Poate flori fără petale sau stele fără lumină. Mărturisesc că sunt o persoană prietenoasă, sociabilă și plină de viață. Nimic nu-mi place mai mult decât să îi văd pe cei din jurul meu simțindu-se minunat în compania mea. "

                Mă opresc. Îmi dau seama că nu e așa greu precum mi-am închipuit și constat surprinsă că îmi face plăcere să vorbesc despre mine și despre calitățile mele. Și cum toți avem și defecte, continui..

                "Ca orice altă adolescentă de 16 ani, am și părți mai puțin frumoase. Nu mă laud cu faptul că pot fi puțin egoistă; dar mă simt ciudat de împlinită atunci când îi fac cuiva o favoare. Nu îmi fac planuri, sunt o visătoare. Imposibilă câteodată, deși mă adaptez ușor situației. Încăpățânată și puțin prea energică; copilul din mine."

                E târziu, mi se închid ochii. Opresc muzica, închid calculatorul și mă pun în pat cu tema făcută.

                Noapte bună !

19 ani

         Zi de zi aștepți să ți se întâmple ceva. Ai impresia că totul în viață îți aparține și că poți face absolut orice. Asta crezi ? Sau ți-ai dori cu adevărat să ți se întâmple chiar acum. Trec orele și minutele ți se par tot mai scurte în comparație cu melodia ta preferată. Cerul parcă e mai albastru, iar vodka pe care o savurai cu atât de multă sălbăticime nu își mai face efectul.

         Fumul greu al drogului ți-a încețoșat gândurile încă o dată. Același club, cu aceaași muzică ce dicteaza ritmul inimii tale și, bineînțeles în același anturaj de drogați și alcoolici, ce ți-a schimbat viața. Tipic ! Așa-ți petreci ore în șir fără să iți pese de urmările banale, parcă. Ascunzându-te în spatele unei persoane pe care tu însuți juri că o urăști. Și mai știi ceva? Arunci vorbe aiurea de colo-colo, celor care țin la tine. Celor care le pasă și vor să te ajute. Dar eviți spunând același lucru stupid și total neadevarat : "Îmi place așa !". Însă nu faci nimic altceva decât să încerci să te minți singur la nesfârșit.

         Nu realizezi că tu nu faci nimic altceva decât să îți arunci viața pe un joc de cărți. În care norocul își pune amprenta nenorocită mai mereu. Târfe ! Numeri zilele de parcă ai fi într-o cameră obscură de închisoare. Poate acolo îți este locul ! Printre toate buldozerele alea mari și pline de tatuaje: cobre, pirați și zaruri ce au fost aruncate deja . Destin.

         Trist. Ai 19 ani și ți s-a urcat la cap. Ești greu de convins, enervant; un vagabond ce își câștigă banii prostește. Fără viitor și fără dovezi.

         Adu-ți aminte : aveai 7 ani. Trăiai fericit împreună cu părinții tăi într-un apartament dezordonat din centrul orașului. Ce conta pe atunci ? Simplu. Nimic nu era mai presus de mașinuțele tale colorate și de bomboane. Visele copilărești. Și amintește-ți un lucru: erai fericit. În spatele zâmbetelor false și a privirilor tale pline de aroganță, nu este decât un copil! Unul ce încă mai visează la viața perfectă. Mă gândesc că poate ești dezamăgit și faci toate astea ca să uiți. Să uiți de ce? Sau, mai bine zis, de cine? De tine ? Nu uita că tu ești personajul principal în filmul vieții tale. Și cel mai important, tu nu îl vezi niciodată în reluare..